AdventureVrancea

Chemarea Vrancei

Chemarea Vrancei – din Vintileasca pe Furu si apoi Lăcăuți

 

Cum trecuseră deja ilegal de multe zile fără ca noi să mai ieșim prin natură și cum cineva trebuia sa dea tonu’ la nebunie, mi-am asumat acest rol și am “bătut” în țeava de la calorifer lăsând să se înțeleagă că e cazul să ne mișcăm și să mai explorăm iar ceva trasee. Gașca, săritoare ca de obicei, a confirmat participarea la expediția planificată pentru doua zile cu campare unde om găsi ceva frumos pe traseu sau unde ne-o prinde întunericul.

Bun, acum eram ca studenții, aveam cu ce, aveam cu cine dar nu știam încă unde, așa că am răscolit în hărți și mi-am amintit de poveștirile unui prieten ce participase în urmă cu o lună la o plimbare spre Vârful Furu. Așa începe povestea unui traseu de explorare minunat, tot prin zona Vrancea, pe care o să vi-l prezentăm pe scurt.


Expediția a început sâmbătă dimineața când ne-am întâlnit cu toții pe șoseaua de centură a Ploieștiului, noutatea fiind participarea lui Rok pe post de copilot si absența lui Daniel, ambele avand la bază cauze tehnice generate de fiabilitatea fantastică a JK-urilor (sadface). Singurul punct de atracție până la Vintileasca, locul unde intenționam să părasim infrastructura rutieră de drumuri nationale perfect asfaltate (sadface din nou), a fost OMV-ul de la intrarea in Buzău unde ne-am limpezit ochii, ne-am “motorinărit” și ne-am cofeinizat din plin.

Derulăm filmul pe repede înainte, ajungem în Vintileasca, de pe DN2R, după lacul mare de pe partea dreaptă am virat “brusc” la stânga pe forestierul de pe Valea Furului, praf, zgâlțâit, dezumflat cauciucurile, pornit, iar praf dar fara zgâlțâit (ce confortabile devin roțile când presiunea scade sub 1 bar), socializare cu un șofer de TAF care nu știe sau nu vrea să ne confirme existența traseului, continuăm iar drumul în clasicul praf și gata, dupa 8 Km de la șosea ajungem la primul obstacol interesant, drumul surpat pe o porțiune de 5-6m.

Ca de obicei unii aleg varianta de ocolire mai ușoară iar alții pe cea mai dificilă, lucru interesant fiind că nu am reușit să ne punem de acord care e una și care este cealaltă, dar după jumătate de oră, toți suntem aliniați de partea cealaltă. Drumul ce continuă nu lasă impresia a mai fi fost umblat de cineva în ultimul timp, pe vechile șleauri de TAF buștenii abandonați erau putrezi iar vegetația acoperea in mare măsură traseul, lucru care ne-a pus de câteva ori pe variante greșite.


Revin puțin la planul inițial al expediției pe care o planificasem ca un circuit mai lung cu plecare din Vintileasca, urcare de explorare spre Vf. Furu pe lângă cascada Muntisoru, coborare în forestierul ce merge spre localitatea Secuiu, drum pe care prietenii noștri îl făcuseră de curând, continuare spre Comandău prin Pasul Delușor după care imediat începeam un alt traseu de explorare spre Vf. Lăcăuți pe care îl zărisem în urmă cu o lună și pe care l-am “desenat” pe hartă. În optimismul meu ăsta cam era traseu de o zi lungă, eventual am fi campat în drum de Lăcăuți, dar natura a ținut să ne dovedească încă odată că lucrurile nu stau “ca-n filme” și ne-a aruncat obstacole de abia am reușit să îl terminăm până la finalul celei de a doua zi.

Rămăsesem cu povestirea la începutul forestierului necirculat de unde, dupa aproximativ un kilometru am ajuns iar la o zonă cu un mal rupt dar și cu o rascruce de trei drumuri. Pe unul l-am eliminat rapid din calcul, fiind clar că se îndreapta în altă direcție, iar pe celelalte doua le-am “împărțit” pentru a fi explorate. Unul a fost comunicat “prin stație” ca fiind nepracticabil meritând cel mult o joaca, lucru care ne-a dat speranțe că noi, cei ce plecasem în explorarea celuilalt, ne aflam pe “varianta câștigătoare”.

45 de minute mai tarziu după ce am răscolit la pas poieni întregi pline de rugi de zmeură, de urzici, de scai vineți și de tot felul de alte plante ce cred ca se hrănesc cu turiști că prea des “ne atacau la sânge”, am ajuns la concluzia că de fapt și varianta noastră era necâștigătoare nereușind să găsim o continuare a urmelor pe care plecasem în explorare.
Dezamăgiți ne-am întors la răscrucea drumurilor dar parcă nu ne venea sa ne întoarcem pe unde venisem, așa că, într-o încercare disperată de a nu abandona traseul propus, am mers la pas pe drumul declarat nepracticabil.

Într-adevar, începutul potecii, pe o porțiune de aproximativ doua sute și ceva de metri era asezonat cu o ravenă lungă și adancă, o zonă mlăștinoasă, un mal înalt plin de rădăcini, toate scăldate de un pârâiaș ce traversa traseul din loc în loc. Speranța ne-a revenit când am observat cum în continuarea acestei porțiuni de drum lucrurile păreau să intre în normal și aveam șansa să nu abandonăm explorarea. (în acest moment pe coloana sonoră a filmului muzica devine înălțătoare )

După 2 ore de pilotaj, strecurat printre obstacole, traversat zonele mlăștinoase, sesiuni repetate de orientare și înlăturat arborii prăvaliți peste drum, reușim să zărim poiana de la baza Vf Furu și ajungem în spatele stânei lui Coman așa cum este cunoscută de oamenii locului.


De aici traseul a fost strict unul de orientare liberă, întreaga poiana fiind asemena unui mare poligon de trial nemarcat, cu obstacole ascunse, mlaștini, ravene, copaci căzuți, maluri rupte și înclinări laterale pe care cu răbdare și noroc am reușit să le trecem și să ajungem pe urmele traseului spre Furu Mare de unde lucrurile au devenit obișnuite, drumul fiind unul destul de circulat de căruțe, ciobanii locului și din când în când de echipajele off road.


Plini de optimism și știind că mai avem doar 30 kilometri de forestier, ne și vedeam la Comandău pana la asfințit, dar iar planurile ne-au fost zădărnicite, prima parte din drumul ce-l aveam de parcurs, adică vreo 6 km pană la Secuiu, drum marcat pe hartă ca rută de acces auto, ne-a luat 2 ore și jumătate și asta pentru că nu plouase de câteva zile, altminteri cred că și acum ne-am fi luptat cu șleaurile. Este drumul unde am văzut cum până și TAF-urile căutaseră pe alocuri trasee ocolitoare ca să nu rămână suspendate pe propriile urme. Deja întunericul ne îngreuna orientarea și odată ajunși lângă prima localitate, am găsit un loc de campare unde, după ce am instalat corturile, am aprins focul, am învârtit grătarele, am pornit berile și am stat la povești până spre dimineață.


Câteva ore mai trâziu, după ce soarele începuse să strige la noi, am trecut la clasicele manevre de resuscitare matinală, cafea, micul dejun și strânsul taberei apoi am pornit spre ceea ce ar fi trebuit să încheie ziua precedentă, un alt traseu de explorare de data asta spre Lăcăuți.
Din nou derulăm filmul pe repede înainte, drum forestier fără șleauri, praf, peisaje mirifice, păstrăvăria Mușa Mare, iar praf, cantonul Magheruș, praf în continuare și imediat după Pasul Delușor intrăm în traseu spre dreapta.


Odată ce am părăsit forestierul către Comandău parcă am pășit înapoi în timp, am mers pe foste drumuri de exploatare nefolosite de ani buni unde pe alocuri am fost obligați să “improvizam” rute ocolitoare pentru că vegetația iși reintrase în drepturi acoperind în totalitate vechile urme, dar până la urmă, după ce am curățat zona de buturugi uscate și de crengi putrezite, am reușit să găsim o cale alternativă către drumul de creastă, strecurandu-ne printre brazii tineri crescuți în locul fostei zone defrișate.


De aici până pe vârf am mers numai prin pădure, pe șleauri de TAF adâncite din loc în loc și înmuiate de bălțile crescute în urma ploilor din săptămânile trecute, a fost ca un mers pe sârmă, în echilibru instabil, cu riscul de a rămâne suspendați sau scufundați în mâlul adânc, dar JK-urile din dotare ne-au dus cu bine până pe Lăcăuți pe care îl mai vizitaserăm și acum o lună dar de pe un alt drum.


Cam așa se încheie expediția noastră de două zile, întoarcerea prin Comandău către Covasna nefiind un traseu care să merite atenția fiind o simplă cale de acces către civilizație. Totuși, sus pe Lăcăuți, cât timp restul găștii savura priveliștea și se bucura de reapariția semnalului GSM, am pornit cu Rok intr-o scurtă explorare “de confirmare” a existenței unui alt traseu către Poiana Hârțanu prin Poarta Vântului, traseu a cărui explorare din sens opus o abandonasem la începutul lunii trecute din rațiuni de ploaie abundentă și probleme tehnice. Pentru ca simt cum Vrancea ne cheamă din ce în ce mai des, sigur vom reveni in zonă să exploram și această cale către Greșu ce ar putea fi o legătura de drum foarte frumos către Comandău.

Mai jos o mica galerie de imagini

 

keyboard_backspace
keyboard_backspace

Leave a Reply